Mai cu tupeu!


Cu cîteva săptămâni în urmă,  în țară fiind, un concetăţean de Iaşi a reuşit să-mi confirme bănuielile pe care le aveam în privinţa motto-ului de viaţă a românului contemporan. „Deşteaptă-te române” a fost demult depăşit ca mesaj, din păcate nu pentru că s-ar fi întâmplat miracolul dezmeticirii, ci pur şi simplu pentru că mesajul s-a demodat. Desigur, încă ne place să ne plângem în pumni pentru că am fost „supţi” până la epuizare de hoardele de cotropitori ai istoriei. Mai mult, încă ne considerăm victime ale istoriei, dar acesta ar fi subiectul unui alt gen de articol, scris pe un ton mult prea serios pentru blogul de faţă. Revelaţia descoperirii acestui motto m-a lovit, așa cum șade bine oricărei revelații, pe neașteptate. În trafic fiind și așteptând o oportunitate să ”țâșnesc” de pe o stradă secundară, am  putut vedea în oglinda retrovizoare un șofer impacientat, concetățeanul mai sus amintit. Muncea cu sârg ambreiajul din dotare, înaintând câte 5-10cm, retrăgându-se puțin pentru ca apoi să se apropie din nou la doar o palmă de triplele mele. Ajuns la punctul de fierbere a ceea ce pentru el probabil era o situație de nesuportat (aceea de a da prioritate traficului de pe artera principală pentru mai mult de 15 secunde), a început să gesticuleze febril din mâini ca pentru a transpune printr-un dans ancestral cât de acută este suferința prin care trece el, așteptând. La un moment dat, s-a ivit ceea ce poate pentru mulți șoferi din România ar fi fost o oportunitate garantată de a se năpusti în trafic: un autocar vira la stânga către noi, blocând astfel circulația pe strada principală. Nu am apăsat pedala de accelerație pentru că am putut vedea în timp util cum un autovehicul de pe artera principală se năpustea în avans, cu toți cei 80km/h ne-permiși pe tronsonul respectiv, către spațiul care urma să fie degajat de autocar. Concetățeanul din spatele meu nu a văzut (sau nu a vrut să vadă) situația respectivă, iar faptul că nu m-am mișcat nici un centimetru, a pus capac la toate suferințele și chinurile îndurate în ultimele 30 de secunde… Răbdarea are totuși o limită până și la cei mai calmi dintre noi…(!) astfel încât, românul în cauză a trecut în dreapta mea urcând pe trotuar și mi-a strigat în dulșili grai moldoviniesc: ”Mai cu tupieu, uăiii…!!!” Ăsta da motto!

Mă întreb însă de ce, cu toate că românul este într-o permanentă grabă și agitație, nu ajunge niciodată la timp? Să fie oare faptul că acționând de-a valma și toți deodată, ne încurcăm unul pe celălalt?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s